autor: Cosmina Jurovschi

Hope’s journey

Once upon a time there was a star. Her name was Hope.  She was living in a different place than us. She doesn’t have a house but she has her own world up there in the Universe.

She always wanted to come in our world to see how it feels to have all these nice things that we have: a car, a house, money and a heart. Some people are poor and some people are rich but that star thought that all people must have just a little bit of love inside them.

The little star planned her journey carefully before going on to the Earth. She thought about everything. She wanted to go in winter because in the summer would be too hot for her. All her friends were sad because of her unexpected idea of going away in a world too far from them. But there was no way to turn back.

The time passed and winter came down there so the star prepared everything for her journey. She said goodbye to all her friends and told them that she’ll come back if she doesn’t like there.

She’s going now, she’s almost there…10 more seconds…that’s it, and she fell into our world. She can see everything, she can hear but she can’t move. She lost her shinny life…she became a rock in the shape of a star. She was solid outside but she had life inside.

Oh, no! What did she do? She wanted to shine again. She can’t have all those things she wished for, none of them. She cannot live like a real person. What went wrong then? She was supposed to be like everyone else.

She was laying on the ground waiting for someone to notice her. All people were busy, they were just running for nothing. While she waited there she saw all the pain that people are going through. They don’t believe in magic, they don’t believe in themselves anymore. Maybe this winter didn’t freeze only the lakes maybe it froze their hearts too. They lost everything they had at the beginning of their lives. They all had a star. But Hope knew that her mission is to find the person she belonged to but how?  

The days passed and no one noticed Hope. She was hopeless now. How was she supposed to find that person? Maybe it could help her to go back home…up there. 

One day a girl passed by her and took Hope in her hands. Hope did never see such a smiley face in all her days laying on the ground waiting for somebody to pick her up. Surprising the girl began talking to her. She was talking to Hope. She told Hope her name. People used to call her Wildsmile because all people said about her that she is crazy but Hope couldn’t see anything crazy in her. She was the happiest person that she saw but she could not speak to her. L Why do people think she’s crazy? She is so kind and so loving even if she doesn’t have a house, she lives on the streets. She doesn’t have all those things people have but she has a good heart. She doesn’t have a family but she has love. She doesn’t have money but she feeds all the dogs and cats around the place. People say she is poor but she is richer that any of those people with cars and houses and money. Hope understood now what means to be truly poor and what means to be rich. It wasn’t about money it was just about your heart. Wildsmile told Hope that her parents died in a car accident and now she is alone in this big world. She wished to be a star. They are never alone, they are always together. Tears came out of Wildsmile eyes. Hope wanted to cry too but she couldn’t…she was just a rock with a heart inside that no one knew about it, maybe just Wildsmile.

Wildsmile told Hope that she used to be much happier than now. Once she had her parents with her but now she only has the dogs and the cats and Hope of course. Hope was thinking… she wished Wildsmile to be the person she belonged to.

Hope began to like on Earth because that girl made everything to be worth living. She has a beautiful smile when she talks to Hope and her eyes are shinning like she used to shine up there in the Universe.  She may be a star. Could she be a star…? Maybe.

It was a sunny day when Wildsmile went to visit her parents in a cemetery. She took Hope with her too. Hope saw their pictures. They seemed so happy. Hope was asking herself, why do good people have to die and bad people do everything they want and they never face with problems? It will come to an end?  There were some things on Earth that she couldn’t understand. Why good people are the ones who get always in trouble just because of that? Hope thought this is a sad world but there were some people like Wildsmile who made a difference. She loves to help people like her because she knows very well how it feels to be poor. Day by day Hope missed her precious house. She didn’t belong on Earth. Her place was somewhere far away and no one knew about it.

One day Wildsmile told Hope what happened when her parents died.

“They died in the morning but in the evening something strange happened. I was looking at the sky and I saw two shinny stars falling down then I heard my parents’ voices. They were saying: “My dear child you’ll never be alone, we’ll always be with you!” Then I closed my eyes and I fell asleep. Maybe it was just a dream. “

Hope was confused now. What if someone died when she fell down on Earth? She wanted back there in the Universe; things were too complicated in this world. Or maybe she should find those two stars and ask them if they know how to go back home.

One night when Wildsmile was sleeping Hope was wondering how she could find those two stars. Hope never sleeps, she doesn’t need to rest because she is not a human being. Then she heard a voice whispering: “A star that does not wish to come on Earth will not live. But you wanted so much to come here therefore you have to live not like a human but like a star. Your heart will help you follow your dream.”

Hope thought about it…What was her dream before coming on Earth? She wanted to be like everyone else, like all these people. Was it really that her wish? No, her wish was to see how it feels to be a human but not to be like one.

One year passed since Hope fell down on Earth. In that year she spent all the time with Wildsmile. Hope wanted to be like her.

One day Wildsmile told Hope: “When I was a star I wanted the same thing you wanted. I always wanted to come here to see how it feels. They are not my real parents. They didn’t die as I told you; they died trying to send me home. They found me how I found you. They couldn’t send me back home but they loved me how no one did before. This is the only sad thing from our world. I was waiting for you. I know you can’t talk but I know you can hear me and that you see me.

We have to find the door that leads to our world. We don’t have too much time. There’s only 7 days left. After 7 days the door will be shown and only you can see it because you’re not a human yet. If we fail I’ll die and you’ll be a rock with no life forever. That’s the reason you came here.”

Where could that door be? Wildsmile said it will be in the most beautiful place from the world.  Where would that place be?  They have to find out.

Hope thought about what she used to see from Universe. Is it The Eiffel Tower? Or maybe are those nice museums? What is it? Wildsmile remembered that her parents told her before they died that the door is somewhere that has life but is not a person.

It has life but it is not a person…It’s really hard to understand.

It was winter but spring came. The trees came to live having those wonderful green leaves.  Snowdrops appeared under the thin layer of snow. Flowers spread their sweet perfume everywhere.  It seemed to be a different world.

Hope thought about it. That’s the most wonderful place that the door could open in. The nature has life but is not a person. It dies when autumn comes then it comes back to life when spring comes. This is wonderful! The door could be anywhere.

The days passed so quickly that Hope and Wildsmile didn’t even notice. The seventh day came and the door should be opening soon at midnight.

That place was in their hearts. At midnight they thought about a world full of trees, flowers, rivers, mountains and wonderful fields.

At midnight a door opened. A big door like they’ve never seen before. It was surrounded by roses of all colours. It seemed to be the door that leads to their world. When they wanted to go through it a voice whispered: “Only one star can come in. The one that became a human does not belong in this world anymore.”

Hope began to cry, she didn’t want to go there without Wildsmile, she was her friend.

Wildsmile said to Hope:

 “Hope, you must go, that’s what you want!”

 “The time is running out, go now!”

Hope finally decided to go, but she promised herself she’ll find a way to take Wildsmile home. When Wildsmile was about to put Hope inside, she became a human too and the door closed.

“What happened, why am I a human Wildsmile?”

She could talk now; she was a girl like Wildsmile. She was wondering what went wrong.

When they were trying to figure out what really happened, another door opened. It was such a simple door without roses. It had just a star above it that said:

 “This door is for those ones that don’t leave their friends behind.” 

That was the real door that would lead them home. They both knew it. They’re going home! They went trough that door living two stars of rock behind them and their story written on the ground. They just thought about it and their story was there. That story was for people, maybe they’ll understand one day that the most important thing is not the outside but the beauty of the heart.

After a few days people noticed that Wildsmile was gone. They never helped Wildsmile when she was there, they didn’t even talk to her but they were used to see her around them. They found the story written on the ground and those two stars of rock. They understood what they do. That story was so clear for them and it was shouting in their ears:

“DON’T EVER LOOK AT THE OUTSIDE BUT INSIDE” A breeze from nowhere touched their hearts. A peace like they never felt before surrounded their souls. From that day some people changed but some people didn’t. From that day Earth became a better place to live in.

Smile like you never did before, be happy, give more and expect less from others. Love more than you expect to be loved by others. Be the real you everytime. Let people know who you really are and you’ll always be a winner. Be good and be kind with everyone. You never know what life has prepared for you.

Aş vrea …….

              

Aş  vrea o casă de sticlă,

o vară cu zăpadă

Lumea să nu fie atât de mică

şi multe să se vadă.

Aş vrea să pot zbura,

vântul să mă`ndrume

cu ale sale aripi

cât ai clipi

În orice colţ de lume'oi fi.

Aş vrea vacanţa de-un an

Si scoala de-o lună

Un elixir a`nţelepciunii.

Şi`o pădure de cristal

Şi peste lume-un val,

Să vină,s-o cuprindă,

S-o  cureţe ….

 Aş vrea luna de pe cer,

Dar...cui s-o cer?

Ungurean Mihai,  clasa a VIII-a, Şcoala cu cl. I-VIII, Ţibeni

Aş vrea ......

Aş vrea ......

As vrea o lume de vis,

Dar ..cui sa-i zic?

N-are rost..

Totu-i pustiu si..neobisnuit!

 As vrea o lume fara violenta,

Ceea ce..nu se va intampla,

 Dar incerc sa cred,

Da..da, se poate

Visele pot deveni realitate .

As vrea o lume ,

Care apreciaza si care crede

Ca tot ce faci ..e bine...

Care nu te minte,

Ci din contra,tine cu tine..!!!

  Bianca Teleagă, clasa a VIII-a, Şcoala cu cl. I-VIII, Ţibeni

Daca aș fi / Șuian Bianca

Daca-aș fi o rândunică
Rău de loc nu mi-ar părea,
Aș putea să zbor pe lume
Tare multe-aș vedea.

Daca-aș fi o stea pe cer
Strălucind în noapte,
Aș putea să dau lumină
Chiar în miez de noapte.

Aș vrea să fiu o floare
Pe câmp să înfloresc
Și multe-aș vrea să fiu

Și multe îmi doresc.

Căzând în mare / Colibaba Vali

În lumina întunericului
Văi de praf stelar se văd în zare
Din dorința feericului
Nepăsător, m-arunc în mare....

Iar din amurgul răsăritului
Între regină și falnic soare
Între cristalul infinitului
Mă zăresc de sus, căzând în mare.

Din negura albă a nopții
Zăresc pe stâncă, abruptă, mare,
Un destin pe aripile nopții
Suav și lin se-aruncă în mare.

Și jos se aude învolburat,
În stânci zdrobindu-se în picături
Valuri de sânge roș  vărsat,
Din ocean și ale sale resturi.

Acum privind în jos tulburat
Gândesc la nopțile trecutului
Îmi simt sufletul singur și uitat
Acum, în tainele prezentului.

Jurovschi Cosmina ....Pico

                                  PICO 

     Firul unei mari aventuri incepuse intr-o zi ploioasa si rece de toamna. De numai o zi,venise pe lume un baietel pe lumea aceasta atat de rea si neiertatoare; Pico ii era numele.

     Familia sa era o familie obisnuita ca si celelalte.Erau doi copii:Pico si fratele sau mai mare cu doi ani,Mark.O familie atat mica,de care s-a bucurat doar trei zile.Parintii sai nu au avut cu ce sa-l creasca asa ca l-au lasat pe micut la marginea unei paduri cu multa tristete in suflet,cu speranta ca va fi bine ,ca il vor mai revedea intr-o zi si cu un biletel pe care scria numele sau:PICO.

     Plangea ragusit cu glasciorul sau abia descoperit,iar manutele mititele i se leganau neastamparat,asteptand parca pe cineva care sa-l ia in brate,caci era singurel si fara aparare.

     Dupa un timp,Pico adormise cu chipul in lacrimi si cu inima treaza…chiar daca adormise inima ii veghea.Pe neasteptate se apropie de el o haita de lupi.Acesta parea sa ii fie sfarsitul,dar nu a fost asa!Cel mai intelept dintre lupi s-a apropiat incet de el,mirosindu-l si incercand sa inteleaga ce fel de animal este Pico…pe cand lupul era cu botul langa mainile baietelului,acesta se trezi usor si calm,apoi ii antise fata lupului cu mainile si izbucni in ras,iar lupul a ramas uimit.S-a hotarat sa-l duca Padoriei.Padoria era o batranica care traia de mult timp in aceea padure.Fusese alungata din satul sau,acuzata de vrajitorie deoarece avea ciudatul dar de a vorbi cu animalele;acelasi dar pe care il avea si micul nostru copilas.Padoria locuia intr-o casuta din mijlocul padurii care era inconjurata de garduri din trandafiri dar si spini,menit sa evite patrunderea cuiva acolo…exista doar o singura iesire secreta pe care o stiau doar animalele si Padoria.

     Animalele padurii erau pentru Padoria o familie atat de numeroasa si de minunata.Au trecut saisprezece ani de cand Pico a sosit in acea  padure,alegandu-se cu o familie atat de iubitoare si intelegatoare,dar cine s-ar fi putut gandi ca batranul lup Dy,care odata o examina atent pe acea creatura ciudata ajunsese cel mai bun prieten al ei?Cei doi au devenit atat de buni prieteni incat mancau impreuna,dormeau impreuna,se jucau,plangeau si chiar cantau impreuna…Saisprezece ani atat de minunati cand ghemul vietii s-a depanat fara incetare cu bune si cu rele;Padoria il crescuse pe Pico cu iubire si cinste…devenise un copil onest si sincer,nu doar prin vorbe dar si prin purtare.

Asa cum anii au trecut,tot asa si visul lui Pico devenea insuportabil.Avea un vis in fiecare noapte ce nu il lasa in pace,ceva ce era necunoscut pentru el,dar totusi se simtea atat de legat de acesta.Visa doua chipuri care nu i se aratau nicioadata,dar totusi il paraseau de fiecare data.Nu intelegea ce e cu toate acestea si de ce.Nu intelegea cine sunt acele persoane,dar era foarte posibil sa fie parintii sai,despre care Padoria nu i-a vorbit nicioadata.Venise nefericitul timp sau poate chiar norocosul timp ca bunica sa sa ii povestesca toata istoria,ea o stia deoarece facuse cercetari impreuna cu animalele padurii.

       -Bunico,te rog spune-mi cine sunt si de unde vin?de ce visez mereu acelasi lucru?ce e in neregula cu mine?Toate aceste cuvinte le-a spus plangand si asteptand in tacere o speranta ca va afla adevarul,pe care l-a asteptat atata vreme ,atunci cand primea acelasi raspuns:”Nu acum Pico,mai trebuie sa cresti.”

       -Bine,Pico,am sa-ti spun totul,asculta-ma cu atentie.

Parintii tai erau foarte saraci si nu aveau cu ce sa te cresca asa ca te-au daruit padurii,mai bine spus te-au lasat in mainile Lui Dmunezeu.Astfel Dy te-a gasit si asa eu am devenit bunica ta.

        -Ah,bunico deci asta e povestea mea…acum am inteles totul.

Astfel Pico a aflat totul…se simtea eliberat de cosmarul ce-l urmarise atat timp si totodata trist din pricina parintilor sai,dar curios sa-si vada fratele ramanand cu gandul nu l-au iubit destul de mult ca sa-l pastreze,dar ingropand in suflet trista intamplare.

Intre timp au trecut incet si anii.Pico o ajuta pe bunica sa draga la treburile casei,deoarece era baiat mare iar Padoria era batrana,iar ca orice om batran sanatatea ii era cam subreda. 

Vremea a trecut,iar starea Padoriei se inrautati,acum era un motiv serios de ingrijorare,asa ca Padoria se hoatara sa se intalneasca cu toate animalele padurii la o intalnire,chemandu-l si pe Pico.

        -Dragi prieteni,a venit timpul ca eu sa parasesc aceasta lume si cu totii stiam ca va veni aceasta clipa.De aceea v-am chemat aici,pentru ca vreau sa numesc un nou conducator al padurii si sper sa fiti de acord cu mine.

        -Pico,vino,te rog!

 Cand si-a auzit numele a tresarit…era cufundat in lumea sufletului,nefiind atent la ce s-a vorbit.

        -Bunico,ai nevoie de ceva?

        -Pico,de astazi vei fi conducatorul intregii paduri si nu accept nici un refuz,vei conduce toate vietuitoarele padurii,asa cum te-am crescut eu pe tine:cu iubire,cu gingasie…invatandu-te sa daruiesti neconditionat.Stiu ca nu ma vei dezamagi,asa ca voi pleca linistita din aceasta lume,fiind pazitoarea sufletului tau,veghindu-te din cer in orice clipa a vietii tale.

Pico accepta,mai mult ca sa n-o supere pe bunica sa,insa nu se simtea in stare pentru o responsabilitate atat de mare,dar s-a hotarat sa incerce de dragul Padoriei.Toate animalele au fost de acord,pentru ca il cunoasteau foarte bine pe prietenul lor.

A sosit si nefericita zi cand sufletul Padoriei s-a despartit de trup…a urmat apoi o tacere sinistra peste toata padurea.Nimeni nu se putea obisnui cu gandul ca persoana cea mai draga care a fost alaturi de ei,acum s-a dus…desi mereu va trai in sufletele lor.Din aceea zi Pico nu a scos nici un cuvant,era adanc rapit intr-o tristete neimaginabila…deveni-se din nou copilasul lipsit de aparare de acum saisprezece ani.Incet se retragea de lume si chiar de cel mai bun prieten al sau,care incerca cu toata inima sa-i aline intr-un fel inimioara la fel de nevinovata ca si el.

       -Pico,vino sa vezi!leoaica Pya a adus pe lume un pui!

       -Ah,Dy,dute tu,eu nu pot!

Astfel in sufletul lui Pico,isi facu aparitia din nou o amintire veche…si el a fost odata un copilas pe care parintii sai l-au abandonat.Dy nu-l putea lasa pe prietenul sau sa se stinga incet chiar daca aparent traia.Isi adusese aminte de o scrisoare pe care Padoria i-o lasase pentru a i-o da lui Pico dupa moartea sa.

       “Dragul meu Pico…iti scriu aceste randuri pentru a-ti alina sufletul daca vei pleca in propria ta aventura.

       Te sfatuiesc sa iti cauti parintii si sa te impaci cu ei,sa nu ramai cu o sumedenie de intrebari pe care ai vrea sa le afli despre ei.Fiul meu,daca ma vei asculta,vei descoperi o mare comoara a sufletului tau,care iti va reda fericirea deplina.”

Sarmanul Pico a izbucnit in plans,bunica sa avea dreptate,dar era atat de greu pentru el sa porneasca pe acel drum.

      -Dragii mei prieteni,toti imi stiti istoria de acum saisprezece ani.M-am hotarat sa plec in cautarea parintilor mei si vreau sa-l las pe Dy in locul meu pana ma voi intoarce.

      -Cum?!Pico,eu vin cu tine,nu te las singur!

      -Dy,am nevoie de tine aici nu acolo!

      -Bine,o fac doar pentru tine.

      -Multumesc,batranul meu prieten!

Inainte de plecare s-a dus la leoaica Pya si la puiul sau.

      -Buna Pya,te simti bine?

      -O,Pico ce mult ma bucur ca ti-ai revenit!

      -Multumesc  Pya acum sunt bine!

      -Ce face micutul meu…care este numele sau?

      - Asta vroiam sa te rugam,Pico.Eu si Niro vrem ca tu sa-i dai un nume fiului nostru!

      -Bine,cu cea mai mare placere!”B” de la bunatate,”A” de la armonie,”C” de la curaj,”T” de la tandrete si “I” de la iubire.In viata vei merge dupa aceste principii micutule Bacti!Ramai cu bine!

      Era foarte intelept pentru un copil de saisprezece ani,dar avea nevoie de toata intelepciunea,deoarece s-a hotarat sa porneasca pe un drum greu si lung.Intr-un final ajunse-se la parintii sai chiar daca inca nu stia.Batu in usa unei case sa ceara adapost,pentru ca era obosit si flamand.Era doar o familie care avea un copil pe nume Mark.Acestia il adaposti pe Pico si ii dadu de mancare ,apoi s-a odihnit pentru cateva minute,dar se trezi.

      -Ce cauta un flacau ca tine singur intr-o calatorie?il intreba chiar tatal sau.

     -Am venit in acest sat sa-mi caut parintii,spuse el nehotarat.

     -Care este numele tau si cati ani ai?interveni Mark.

     -Sunt Pico si am saisprezece ani,dar de ce ma intrebati?

     -Pico?!s-au mirat toti.

     -Da eu sunt,s-a intamplat ceva?

     -O,Pico tu esti fiul nostru!

     -Poftim?!

     -Da Pico,suntem parintii tai!Ah,te rog iarta-ne!

A urmat o tacere adanca apoi Pico si-a iertat parintii cu toata inima intelegand ca ei nu au avut nici o vina,si chiar de ar fi avut, ei vor ramane intotdeauna parintii lui iubiti.Comoara despre care vorbea Padoria era puterea de a ierta…cel mai frumos sentiment pe care l-a simtit vreodata.Le-a povestit parintilor sai despre minunata sa familie.Despre Padoria si despre minunatul dar pe care il avea,dar le-a mai spus  si ca trebuie sa plece inapoi,acolo unde este nevoie de el.

      Se pornise spre locul pe care il putea numi”acasa”,dar…nu singur,ci impreuna cu familia sa iubita.Familia lui n-au vrut sa-l mai piarda odata asa ca s-au alaturat lui Pico.Astfel au pornit toti la drum,nestiind ca aveau destinata o mare aventura…poate singura din viata lor,noi intamplari care erau menite pentru a descoperi noi lucruri despre ei insisi.La sosirea lor in padure au gasit totul ravasit:animale moarte,copaci taiati si o parte din padure arsa…oare ce se intamplase?!

     -Dy,unde esti?

     -Pico,aici...

Dy era ranit.Fusese atins in labuta de un gloante.

     -Ce s-a intamplat aici?

     -Pico,niste oameni au venit aici si au distrus totul,cred ca te cautau pe tine.Trebuie sa adapostim pe restul animalelor,iar cel mai potrivit loc este casa bunicii.Un prieten adevarat ca Dy si-a adus aminte in acele momente de tensiune si ii spuse lui Pico:

     -Dragul meu prieten,ma bucur nespus ca ti-ai gasit parintii.

Familia lui Pico si-au facut prastii dar nu inainte de a se asigura ca totul este sub control si in siguranta.

O impuscatura a rupt tacerea care acoperea padurea.Erau mai mult de treizeci de oameni inarmati si periculosi.Unul dintre ei parea a fi un organizator de circ,dupa hainele pe care l-e purta.

     -Pico,fiule vino aici!Unde esti?

    -Eu sunt Pico!cu ce va pot ajuta?

    -Pico,el este omul care m-a ranit!spuse Dy.

    -Nu-l asculta baiete,nu stie ce spune,acum vino cu mine.Iti voi arata o lume minunata in Spania,departe de salbaticiunile acestea.

    -Nu vin nicaieri cu dumitale,asa ca mai bine nu ti-ai pierde timpul si ai pleca!

    -Sigur ca o sa plec,dar nu fara tine,acum vino ca sa nu te iau cu forta.Chiar va fi obositor si pentru mine si pentru tine,asta daca nu cumva vrei sa fac praf si pulbere prin padure.

    -Bine,am sa vin dar vreau sa-mi promiti ca nu o sa te atingi de nimeni din padure.

    -Bine baiete,ai cuvantul meu de onoare,spuse razand.

Nimeni nu a fost de acord cu hotararea lui Pico dar nu aveau ce face,erau prea putini sa-i impiedice pe oamenii aceia fara suflet. Desi au incercat totul a fost in zadar,s-au ales doar cu niste lovituri si pagube in plus. 

    -Baiete,deci stii sa vorbesti cu animalele nu-i asa?Nu ma inveti si pe mine?

    -Cum?!De unde stiti?Nu este posibil asa ceva!

    -De unde stiu?Pai chiar de la tine!De luni intregi te urmaresc si am ajuns sa te cunosc destul de bine,sa stii,iar pentru circul meu vei fi perfect!Nu vrei sa cunosti noi persoane,noi locuri?Iti place sa traiesti printre salbaticii aceia?

    -Prietenii mei nu sunt salbatici,mai salbatic te dovedesti a fi tu!Sunt animale si totusi au inima!

Cand a auzit Grozzio aceste lucruri s-a enervat si l-a inchis pe bietul Pico intr-o cusca cu niste gratii oribile.Dupa ce a trecut de miezul noptii Pico s-a gandit la un plan ca sa evadeze din mana organizatorului de circ pe nume Grozzio,un nume mai potrivit nu se putea afla pentru el decat “Grozzio”de la groaza.

In timp ce incerca sa i-a cumva cheile unuia dintre oamenii lui Grozzio care il pazea,Pico a vazut un porumbel si a incercat sa vorbesca cu el,sa-l observe intr-un fel.La un moment dat ii raspunse mirat.

     -Cum e posibil sa ma intelegi si sa poti vorbi cu mine,tinere?

     -Te rog ajuta-ma sa ies de aici,am nevoie de ajutorul tau!Eu sunt Pico si am darul de a vorbi cu voi animalele iar acesti oameni ma tin prizonier din cauza aceasta,te rog!Trebuie sa ajung la prietenii mei,in centrul padurii inainte sa se trezeasca acesti oameni,daca nu maine voi fi in drum spre Spania.

     -Bine Pico te voi ajuta cu cea mai mare placere,acum asteapta ma duc dupa chei.

Porumbelul a reusit sa i-a cheile iar acum Pico incerca sa deschida cusca,si a reusit din fericire.Trebuia sa se grabeasca spre casa pentru a-si pune planul in aplicare pe care i l-a dat Padoria printr-un vis.Aveau dreptate cand au spus ca ea va fi mereu in sufletele lor.

     Dimineata a sosit iar Grozzio nu a evitat intoarcerea dupa Pico deloc,habar nu avea ce-l astepta.Cum au sosit acei oameni s-a pornit un vant puternic si infiorator. Datorita puterii ce o avea i-a putut ridica pe cei peste treizeci de oameni lasandu-I usor pe pamant,aparandu-le in fata chipul Padoriei zambind.Credeau ca acela l-e era sfarsitul asa ca au fost fericiti sa-si dea seama ca au scapat cu bine din vartejul acela ciudat de vant.Cu siguranta nu se vor mai intorce niciodata.

     In sfarsit atmosfera se mai linisti,iar toate vietuitoarele au iesit din culcusul lor pentru ca acum erau in siguranta,mai ales ca a vazut chipul padurii zambind,adica chipul Padoriei.Era de ajuns sa faca asta ca sa se simta in siguranta.Odata ce totul s-a linistit acum Pico putea fi fericit impreuna cu parintii sai si imensa sa familie minunata:animalele.Au refacut totul ca inainte,au plantat copaci noi si au mai adaugat spini gardului ce inconjura casa Padoriei.

     Acesta este povestea unui copil care odata era lipsit de aparare si fara nimeni,dar in timp devenind cel mai bogat in prieteni si in iubire.Un copil care a cunoscut amandoua fete ale vietii:pe cea a iubirii si a urii sau mai bine spus a tristetii dintre oamenii fara suflet.

Doar un copil…care a devenit cel mai matur si responsabil decat toti ceilalti…datorita faptului ca si-a ascultat inima si a mers intotdeauna pe o carare dreapta cu tot ce a primit de la buniaca sa draga:cinste,putere,dreptate si mai mare decat toate iubirea.Un suflet enorm  a unui copil mic,un suflet de copil care a adus fericire in viata tuturor cu darul sau special pe care il avea.

    PICO-un nume de erou adevarat!

                              ~ SFARSIT~

 

                                                                                    

   

Revista clubului de lectura Nuanţe ... primul număr

Doc 1